35 de săptămâni și 3 zile de iubire nemărginită

Și acesta era doar începutul...

Viața bate filmul ar zice unii, dar eu mă lupt să înțeleg și să conștientizez că viața e viață, iar filmul e film. Cu greu reușesc să mă detașez din a-mi dori și imagina idealul și să mă ancorez în realitatea mea așa cum e ea, cu bune și cu rele.

Odată ce aflăm că vom deveni părinți, inevitabil începem să ne imaginăm: o să îl îmbrăcăm fancy și fashion forward zilnic, ieșim la plimbare cu căruciorul de culoarea petrolului și la cafele cu prietenele în compania micuțului, vom călători mult, colicii ne vor ocoli, dar cel mai important, toate analizele vor ieși ca la carte, vom sta 2 zile la spital după naștere și vom zburda fericite spre casă la externare.

Dar, din momentul în care apare un nou suflet în ecuație, trebuie să conștientizăm și să ne asumăm că nu mai este totul despre noi, ci trebuie să facem loc în inima, așteptările și imaginația noastră pentru o nouă perspectivă, a lui — a celui care urmează să vină în viața noastră. Copilul nu este despre noi, nu este despre cum am vrea noi să fie: băiețel sau fetiță, cu ochii albaștri sau căprui, îmbrăcat în rochiță sau salopetă, să devină inginer sau avocat, să ia note maxime la școală. Parentingul nu cred că este despre asta.

La prima analiză modificată obținută la morfologia din trimestrul I, am fost devastată pentru câteva ore. Panică, plâns, neputință, scenarii, însă toate erau despre mine. Apoi am făcut un pas în spate, mi-am șters lacrimile, am luat o gură mare de aer și m-am întrebat: cum se simte puiuțul ăsta mic, când sănătatea lui este în joc, iar mama își plânge de milă că nu i se împlinește scenariul de sarcină perfectă din închipuirile ei?! Atunci am realizat cât de puțin mă privește pe mine ce idealuri mi-am creat și cât de multă nevoie are copilul meu să îi fiu aproape indiferent de ce voi avea de înfruntat fiindu-i părinte: analize modificate, prematuritate, mai târziu că va alege să se îmbrace în salopetă sau fustiță, că se va îndrăgosti de o fată sau de un băiat. Nimic din toate astea nu pot și nu ar trebui să controlez eu, iar rolul meu de părinte este să îl țin de mână când are nevoie și să îi dau drumul atunci când cere asta.

Am citit toate articolele, cărțile, informațiile care mi-au ieșit în cale și păreau de interes legat de sarcină, naștere și alăptare. Am ascultat specialiști în parenting care ne învățau să creștem cu blândețe bebeluși și toddleri, am participat la cursuri pentru o naștere blândă, succes în alăptare și alte detalii — care sunt foarte importante și recomand cu căldură să participați și voi dacă urmează să fiți părinți sau vă pregătiți pentru acest pas. Cu toate acestea, nimic nu m-a pregătit pentru nașterea unui bebeluș prematur, și nici nu cred că ar putea să te pregătească ceva în acest sens.

Pe parcursul sarcinii, am simțit destul de clar că acest scenariu ar putea să se adeverească în cazul nostru. Rudele și prietenii aproape că mă obligau să gândesc pozitiv în acest sens ca să nu atrag lucruri negative. Dar ce se întâmplă atunci când tu te pregătești de un scenariu ideal, iar viața are alte planuri cu tine?

Filip Gabriel s-a născut în siguranță, cu asistența unei echipe medicale multidisciplinare și super competente, la Spitalul Premiere, parte din Rețeaua de Sănătate Regina Maria, la 35 de săptămâni și 3 zile, cu greutatea de 2180 gr. Datorită greutății mici de la naștere, am fost nevoiți să ne internăm timp de 14 zile la spital — până a ajuns la greutatea de 2400 gr (în condițiile în care am găsit un medic de familie cu competențe în pediatrie care a emis un certificat semnat cum că îl va urmări îndeaproape pe Filip) sau 2500 gr în cazul în care nu găseam un medic care să îl ia în urmărire la o greutate mai mică, timp în care am putut observa o sumedenie de detalii care sunt sigură că sunt de interes pentru viitorii părinți. Astfel, le voi împărtăși cu voi.

Nașterea în siguranță la Spitalul Premiere, Regina Maria

Povestea nașterii băiețelului nostru este una ideală, unică și fără cusur. Cu toate că bebelușul nostru este prematur și lista de complicații asociate acestei condiții este prea mare pentru un corp atât de mic, nu s-a pus problema nicio clipă de vreun transfer, de vreo insuficiență sau de incapacitatea medicilor sau a aparaturii de a acționa în consecință. Din fericire, noi nu am avut nevoie de terapie intensivă sau de tratamente prea vitrege, însă pe perioada șederii mele aici, alături de micuțul nostru, am avut șansa, din păcate, să văd și să ascult povești de la mămici greu încercate încă din primele zile de viață ale copiilor lor. Bebeluși care au făcut convulsii, au fost intubați zile în șir, au avut nevoie de asistență permanentă din partea neonatologilor, dar nici una dintre aceste situații nu a pus problema vreunui transfer sau că ar fi depășit competența medicilor, performanța aparaturilor sau capacitatea spitalului. Toți bebelușii au fost externați în momentul în care medicii i-au considerat în afara oricărui pericol și în siguranță în confortul de acasă.

Echipa medicală și asistentele

35 de săptămâni și 3 zile, ai putea crede că este în afara oricărui pericol, doar este atât de aproape de termen... . Dură este realitatea unui părinte care este forțat să își schimbe peste noapte perspectiva când vine vorba despre parenting, de la griji normale cum ar fi sper să doarmă noaptea, sper să nu îl supere colicii, abia aștept să ne plimbăm pe afară, la Doamne sper să nu îl mai înțepe și astăzi, Doamne dă să fie valorile analizelor măcar cu un strop mai bune ca ieri, Doamne sper să nu aibă nici una dintre condițiile asociate prematurității — și fiecare zi este o nouă luptă atât pentru părinți, cât și pentru medici, să mai elimine din scenariile negative și să îl îndrume pe puiul mic și atât de fraged tot mai aproape de idealul închipuit de părinții lui înainte ca el să fie zguduit din temelie de realitate.

Am avut aproape în această luptă nu unul, ci o întreagă echipă medicală, în frunte cu doamnele doctor Popescu Daniela și doctor Tănase Raluca. Când scenariile unui prematur sunt atât de diverse și rezultatele analizelor duc spre o sumedenie de diagnosticuri, medicii se consultă între ei, cer păreri de la colegi de încredere din toată țara, trec peste granițe precum brandul pentru care lucrează, rivalități sau alte aspecte lumești și își pun toate cunoștințele pe masă în încercarea de a găsi cât mai eficient și corect diagnosticul, dar și tratamentul care ar putea aduce valorile la normal în cel mai scurt timp. Comunicarea sinceră și transparentă și străduința absolut vizibilă de a găsi cele mai bune soluții pentru condiția micuțului nostru sunt aspectele pentru care nu am cuvinte destule să îmi exprim recunoștința. De asemenea, orice informație despre bebelușul tău este la doar un apel telefonic distanță, iar dacă starea fizică a acestuia și a ta îți permite, poți solicita să fie adus în salon ori de câte ori dorești, cu excepția orelor de băiță și a celor de vizite medicale.

Pe lângă aspectele medicale, trebuie să menționez și implicarea asistentelor și a consultantelor de a-mi arăta atât mie, cât și lui Ionuț, când era la noi în vizită, diverse lucruri practice ce țin de îngrijirea unui nou-născut: cum se face băița, toaletarea feței, hrănirea corectă cu biberonul, variante de poziții pentru hrănirea cu biberonul și care dintre ele încurajează mai târziu atașarea fără prea multe probleme la sân, manevre de prim ajutor în cazul în care micuțul se îneacă, etc. Toate aceste informații sunt extraordinar de utile pentru doi tineri care tocmai au devenit părinți (mai ales pentru cei care nu au optat să urmeze cursuri în acest scop — recomand cu căldură cursurile moașei Camelia Irimia, Părinți de nota 10).

Alăptarea

Neonatologii nu recomandă ca bebelușii prematuri, care se nasc cu greutatea lui Filip, să fie alăptați până nu prind puțină forță. Explicația clară și logică este că aceștia depun un efort prea mare atunci când se hrănesc la sân și scad caloriile pe care ar trebui să le acumuleze. Cu toate acestea, am fost foarte încurajată, atât de către medici, cât și de către consultanții în alăptare să mă lupt să pornesc lactația și să pompez lapte matern până ajung la cantitatea de care are nevoie Filip, astfel încât să trecem în cel mai scurt timp, exclusiv la lapte matern în detrimentul laptelui praf. Am primit consiliere de la toată lumea la fiecare pas, am fost sprijinită și corectată atunci când a fost cazul, dar și apreciată atunci când mai câștigam câte o bătălie pe acest traseu. Filip a primit colostru din prima zi de viață, a fost hrănit mixt in următoarele două zile și nopți și din a treia zi a fost hrănit exclusiv cu lapte matern. Zi și noapte personalul făcea kilometri între Neonatologie și salonul meu luând și aducând lapte, notând data și ora recoltării, ba chiar și înghețând lapte în punguțe speciale, pentru a-l lua acasă. Nu s-a pierdut niciun strop de lăptic din ziua internării și până la externare, fapt pentru care sunt deosebit de recunoscătoare, mai ales că nu mi-a fost nici mie ușor să îl pompez, dar nici personalului să îl mențină proaspăt și în condiții optime de păstrare.

Consultantele în alăptare petreceau timp prețios în salonul meu povestindu-mi despre alăptare, cum să gestionez tranziția de la biberon la sân, cum să evit mastitele și alte complicații asociate alăptării, mi-au arătat video-uri despre cum să cresc producția de lapte când va fi nevoie. Practic am plecat din spital complet liniștită pe aceasta temă, pentru că mi s-a răspuns la toate întrebările și am primit informații valoroase despre cum să procedez nu doar în situația în care mă aflam atunci, dar și pe viitor.

Baby blues, hormoni și consilierea psihologică

M-am ținut cât am putut de tare atât în timpul nașterii, cât și zilele ce au urmat, în care am fost nevoită să accept și să învăț ce înseamnă defapt să fiu o mămică de prematur. Incapacitatea de a-mi ajuta copilul, zilele în șir "închisă" în același salon, fluctuațiile în greutate ale bebelușului, schimbările bruște și complet neașteptate ale stării copilului și toate înțepăturile pentru tratamente, recoltare de sânge, injecții și altele pe care le-a încasat Filip sunt cu adevărat dificil de gestionat, cu atât mai mult cu cât hormonii încep să "lucreze" intens după primele zile de la naștere. Pe mine m-a lovit valul de baby blues în a treia zi după naștere și a fost ca un tren care trece peste tine. Plânsul nefondat și imposibil de stăpânit, accentuat de veștile pe care le primeam despre starea lui Filip sunt un cocktail care te pregătesc pentru dezastru. Am plâns o zi întreagă doar pentru că am aflat că Filip a scăzut 10 gr, da, 10 GRAME. În condițiile în care alții scad și 100 Gr în primele zile. Nu că l-aș compara, de aici și criza mea de plâns.

Cum am echilibrat situația și am depășit aceste stări în doar câteva zile?! Cu ajutorul personalului minunat și super empatic, care s-a activat la maxim la vederea ochilor mei umflați de plâns și înroșiți de disperare. Medicii neonatologi veneau în echipe la mine să îmi spună cum că parcursul lui Filip este cât se poate de firesc pentru un prematur, consilierii în alăptare care îmi povesteau despre consecințele dezastruoase pe care le are stresul asupra laptelui și despre cum transmit starea bebelușului și îi voi crea și lui un disconfort și consilierea psihologică de 2 ore, timp în care psihologul mi-a adus o cafea bună, m-a scos pe terasă la soare, m-a ascultat cu multă răbdare și pricepere și mi-a amintit despre cât este de important să mă îngrijesc și pe mine, pentru a-l putea îngriji pe bebeluș. M-a pus să îi promit că voi ieși la aer când am timp, că îmi voi face șederea mai plăcută și că voi solicita ajutor atunci când am nevoie. După aceasta discuție, am reușit să mă adun și să fiu puternică pentru Filip, chiar și în momente extraordinar de grele, când imagini cu copilul meu le-am mai văzut doar la știrile de la ora 5.

Condițiile din spital, mâncarea și personalul

Regina Maria este recunoscută pentru condițiile bune din spitale, deci nu știu dacă trebuie să insist prea mult pe acest subiect. Condițiile și design-ul din salon te fac să uiți uneori că ești într-un spital. Ai parte de un confort care se ridică cel puțin la nivelul celui de acasă, dacă nu chiar mai bine, având în vedere că mâncare îți este servită, patul schimbat la cerere, baia și salonul lucind permanent de curățenie și orice dorință la doar un telefon distanță.

Mâncarea este deosebit de multă, părerea mea, și foarte gustoasă. Meniurile sunt gândite în așa fel încât îți poți păstra gustări pe mai târziu (cine alăptează știe că foamea se instalează des, iar micuțul te obligă să mănânci cu întreruperi). De asemenea, în 14 zile am putut observa cât de divers este meniul. Nu m-am plictisit deloc de mâncare, ea fiind zilnic diferită. Meniurile sunt sănătoase, compuse atât din carne, cât și din multe legume gătite in multe moduri, iar atenția la mici detalii cum ar fi oul roșu primit de Paște și cozonacul la desert au fost foarte apreciate de mine. Am petrecut atât Paștele Catolic, cat și Paștele Ortodox la spital.

Personalul este deosebit de prietenos și dedicat, de la doamnele minunate care se asigurau că salonul este curat și igienizat, și care au avut în fiecare dimineață un zâmbet pentru mine și o vorbă bună, până la cei mai prestigioși medici ai spitalului, care au dat dovadă de același interes și aceeași implicare în a-mi face șederea cât mai suportabilă. Medicii de gardă și asistentele îmi măsurau tensiunea, pulsul și temperatura în fiecare dimineață și seară, mă întrebau permanent de starea mea, atât fizică, cât și emoțională și se autosesizau când observau ceva în neregulă cu mine. De exemplu, atunci când mă luptam cu baby blues, ele au solicitat psihologului să vină și să vorbească cu mine.

În încheiere, aș vrea să îmi cer scuze că nu am menționat nominal fiecare persoană care mi-a făcut șederea mai plăcută și a cărei ochi, zâmbet sau vorbă mi-au rămas întipărite în amintiri. Ar trebui să menționez absolut tot personalul. Mi-e teamă să încep să dau nume, pentru că e imposibil să nu omit pe cineva și chiar nu ar fi corect.

Lupta unei mămici de prematur, sau a unor părinți de prematur, mai bine spus, este dură, acerbă și necruțătoare. Noi suntem martorii neputincioși care se roagă și care iau decizii pentru micile suflete. Dar toate acestea nici nu se compară cu ce au de îndurat trupurile micuților eroi care au așa mare nevoie de noi, să fim puternici, să ne ștergem lacrimile și să luăm cele mai bune decizii pentru viețile lor! Am plecat de la spital înarmată și pregătită pentru războiul cu prematuritatea și cu gândul că atunci când simt că nu mai pot, mai pot un pic!