Călătoria spre exclusivitate

Alăptarea micului pitic

Săptămâna alăptării tocmai a trecut, dar poveștile descoperite odată cu ea m-au încurajat să o împărtășesc și eu pe a mea. Astfel, ușor peste „deadline”, am să descriu mai jos călătoria noastră spre exclusivitate.

Alăptarea – un subiect cât se poate de actual și de controversat, pe care eu am ajuns să îl consider extrem de intim și aproape la fel de sensibil în abordare precum e întrebarea pe când un copil?!

Călătoria mea în ale alăptării a luat o turnură neașteptată înainte chiar să înceapă. Pentru mine nu a fost un debate tema alăptării niciodată. Întotdeauna am știut că voi face tot posibilul să îmi alăptez copilul/copiii. Am considerat alăptatul ca fiind ceva cât se poate de natural, firesc și logic pentru mine. Cu toate acestea, povestea noastră a început complet opus tuturor celor imaginate de mine, cu un scenariu pentru care nu m-am pregătit absolut deloc.

După cum probabil știți deja din articolul precedent, 35 de săptămâni și 3 zile de iubire nemărginită, bebelușul nostru s-a născut prematur și la o greutate prea mică pentru a putea fi alăptat. El nu a avut puterea să se hrănească la sân și nici nu se putea atașa defel. În plus, efortul pe care ar fi trebuit să îl depună pentru a se hrăni ar fi fost mult prea mare, lucru care l-ar fi împiedicat să ia în greutate – un aspect esențial pentru micuții născuți în condițiile în care s-a născut Filip. Astfel, el nu a fost pus la sân deloc în primele lui săptămâni de viață.

Cu toate acestea, nimic din toate astea nu m-au oprit din a-l hrăni aproape exclusiv cu lapte matern. Filip a primit completare cu lapte praf la 3 mese în primele 2 zile de viață, până mi s-a instalat lactația. Am pompat zi și noapte, din 3 în 3 ore și am crescut cantitatea de lapte mililitru cu mililitru, fiecare liniuță în plus în sticluța magică fiind o bătălie câștigată, dar nu fără clasicele probleme asociate acestui proces – frisoane, sâni angorjați, canale blocate, inflamații, dureri.

Nu mi-a luat mult să mă prind că nu ajunge ca ziua să pompez cantități destul de mari încât să acopăr și mesele de noapte, că în prima noapte în care mi-a pornit lactația și eu am dormit liniștită de la 12 la 6 dimineața m-am trezit cu frisoane, canale blocate și senzația că explodez efectiv. Mi-am setat deci repede alarme din 3 în 3 ore, zi și noapte, strategic cu câte o oră înainte de mesele bebelușului și m-am pus pe treabă.

Rutina era așa: duș fierbinte înainte de proces, cremă cu lanolină, pompat în jur de 40 minute, prosoape reci pentru a calma inflamația, cremă cu lanolină, hrănit bebelușul cu biberonul alte 30–40 minute – repeat peste doar o oră, că desigur 2 am pierdut cu procesul. Nu am vrut ca Filip să fie hrănit de altcineva doar la masa de la 3 noaptea și la cea de la 6 dimineața, pentru că dacă îl hrăneam eu și noaptea efectiv nu îmi rămânea deloc timp să dorm, pentru că procesul era același și peste noapte. La ora 2 făceam un duș fierbinte, pompam 40 de minute, puneam prosoape reci pentru detensionare și la ora 3 avea Filip masa pregătită, dormeam de la 3 la 5 și reluam procesul pentru ca el să aibă masa pregătită pentru ora 6 și tot așa. Procesul de mai sus s-a desfășurat în primele 14 zile de viață, cât am stat internați în spital. După a continuat acasă, cu suportul soțului meu care, în timp ce eu pompam noaptea, el îl hrănea până am ajuns să îl pun în final la sân.

Care a fost cea mai grea parte?! Nimic din cele de mai sus, ci întrebarea constantă primită de la aproape toată lumea care mă suna să afle cum mai suntem: dar la sân l-ați pus?

Apoi veneau îngrijorările: dar după atâta biberon o să refuze sigur sânul, dar măcar încearcă, să se obișnuiască, dar nici azi nu ați încercat? – nu, nu am încercat nici azi, nici ieri și nu vom încerca nici mâine pentru că bebelușul nu a luat în greutate niciun gram încă și au trecut deja 5 zile de la naștere.

Încercările mele disperate se rezumau la a-l hrăni pe Filip exclusiv cu lapte matern, așa cum indicau medicii. Nicio durere fizică nu se putea compara cu imposibilitatea de a-l pune la sân. Făceam orice ca să mă asigur că mai am lapte suficient pentru următoarea masă. Deranjam personalul din 30 în 30 de minute să aducă instrumente sterilizate și să ducă laptele, congelatorul din spital era plin de lapte colectat de mine, încât a trebuit să trimit și acasă pentru a nu fi aruncat.

Și a venit și momentul mult așteptat – atașarea la sân. Ziua a debutat cu lacrimi de fericire urmate de multe lacrimi de îngrijorare, fără să îmi pot controla sentimentul profund de vină. După multe insistențe, medicii mi-au spus bine, pune-l la sân 5 minte înainte de fiecare masă, asta în condițiile în care Filip încă nu începuse să ia în greutate. Și l-am pus. Rezultatul? În seara respectivă a mai scăzut 10 grame! Da, 10 grame, care în inima mea s-au simțit ca 10 kg sau tone sau nu știu cum să măsor în cuvinte. Odată cu cele 10 grame au venit și cuvintele: cel mai probabil veți mai sta în spital o săptămână, asta după 7 zile deja petrecute în spital.

Desigur, sentimentul profund de vină a pornit de la faptul că am pus copilul la sân și el a obosit mai mult decât s-a hrănit și din acest motiv a scăzut în greutate. Mă simțeam oribil gândindu-mă că nu am avut răbdare și m-am lăsat presată pe acest subiect și am ales să încerc să îl alăptez numai ca să pot spune că da, l-am pus la sân!

După această experiență am decis că nu am să mai permit nimănui să pună presiune pe mine cu întrebări legate de alăptare. Am considerat acest subiect deosebit de intim. Era problema mea dacă îl voi pune sau nu la sân, dacă sunt sau nu dispusă să continui procesul pe care l-am început și voi asculta strict sfaturile medicale care mă vor ajuta să îmi „pun copilul pe picioare” și îl voi scoate sănătos din acel spital! Sigur că am continuat procesul cum am considerat că e mai bine, dar nu am mai permis nimănui să se amestece, cu excepția soțului meu, desigur, care oricum a fost și este stânca de care mă proptesc cu cea mai mare încredere ori de câte ori viața mă mai obosește.

Tranziția de la biberon la sân a fost blândă și a necesitat multă răbdare și disciplină. Când Filip a atins 3 kg, cu foarte multă anxietate și cântărit zilnic pentru a ne asigura că nu pierde niciun gram, am început să îl punem la sân câte 5 minute pe ceas înainte de fiecare masă cu biberonul, cu ajutorul unui mamelon de silicon. După câteva zile în care nu a pierdut în greutate, am mărit timpul la 10 minute pe ceas. După vreo 10 zile în acest ritm, am început să îl hrănesc exclusiv la sân, cu ajutorul mamelonului de silicon. Treptat am scos mamelonul, folosindu-l la câte 2 mese pe zi, ajutând enorm la durerile de la atașare, în final renunțând complet la el. Noi am reușit să scăpăm complet de dureri și neplăceri la alăptat exact când Filip a împlinit 2 luni de viață. Pur și simplu, peste noapte, s-a simțit în sfârșit cum atașarea a fost corectă, eu îl țineam corect, și de atunci nu am mai avut neplăceri pe subiect.

Un lucru pe care toate mamele și viitoarele mame cred că ar trebui să îl conștientizeze profund este faptul că alăptarea este un proces. Este un proces pentru că atât bebelușul, cât și mămica trebuie să îl învețe și să îl stăpânească! Până se ajunge la descifrarea tainelor alăptării, trebuie să treacă timp, este nevoie de exercițiu, bebe trebuie să reușească fizic să se atașeze corespunzător și este nevoie de multă, multă răbdare și voință!

Eu am fost înconjurată de oameni care m-au susținut extraordinar de mult în tot acest proces: soțul meu, părinții mei, doamnele doctor neonatolog care mă îmbărbătau și îmi promiteau că voi ajunge să alăptez dacă asta îmi doresc, dar cu răbdare să mai crească piticul, echipa de la neonatologie care venea zi și noapte să ia laptele colectat și să îmi aducă instrumente sterilizate, să depoziteze surplusul de lapte și să se asigure că nu se pierde, moașa Cami și doamnele consultante în alăptare care m-au sprijinit cu informații atât pe durata spitalizării, dar și după, mi-au răspuns la telefoane de câte ori am avut nevoie. Apoi au fost atâtea mămici care m-au încurajat și mi-au împărtășit poveștile lor, iar în momentele acelea interminabile este esențial să găsești povești cu final fericit. Cu această ocazie le mulțumesc încă o dată tuturor pentru susținerea nemărginită! Dar cel mai și cel mai mult a contribuit voința și determinarea mea. Pentru că toți oamenii de mai sus de geaba vor să ajute, dacă tu nu ești convinsă că vrei să faci asta.

Și da, sunt foarte mândră de reușita asta, de perseverența și de încăpățânarea cu care am abordat această provocare. Și da, îl alăptez ORIUNDE i se face lui foame și nu îl amân nicio secundă: trag pe dreapta când conduc, îl alăptez în parc, în centru, în Unirii, în muzeu, peste tot, pentru că pentru asta am luptat, ca atunci când copilul meu are nevoie de mine, să îi fiu cât de aproape îmi este cu putință.

Nu am considerat nimic din aceasta experiență ca fiind sacrificiu sau efort. Am simțit cu fiecare celulă a mea că este cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru copilul meu. În timp ce el lupta în fiecare secundă să se adapteze la lumea exterioară, lupta mea cu lactația părea absolut infimă. Puterea interioară pe care o mămică o dobândește când puiul ei are nevoie de ea este colosală, capabilă să mute munții! Nu există durere prea mare, oboseală prea cruntă, iar eu sunt sigură că am mutat câteva stele în Univers și am rescris ușor destinul de când e Filip pe lume, că unele lucruri nici nu se pot explica științific, ci numai prin minune!

Astfel, data viitoare când întrebați o mămică dacă alăptează, vă rog să fie cu empatie și față de ea, că da, poate că alăptatul este foarte important, dar unde rămân poveștile îngropate în adâncul inimii mamei și pe ele cine le ascultă?